Dacă ești singur cuc și părăsit, nu ai pe nimeni pe care să-ți verși amarul și furia, nici acasă și nici la servici, atunci această postare nu te privește. Dacă însă, ai pe cine să-ți verși furia sau mânia, fie acasă, fie la servici, fie în ambele locuri sau în altă parte, atunci s-ar putea ca această postare să te privească din față, profil sau chiar din … spate. 🙂
Societatea postmodernă ne fragmentează, învălmășește și ne sufocă viața cu tot felul de informații și evenimente de care nu avem nevoie. Acestea ne ridică în mod constant tensiunea interioară și ne coboară pragul de iritabilitate. În plus, dacă avem senzația că toată lumea așteaptă de la noi ceva, fără să ofere (aproape) nimic în schimb, atunci avem toate șansele să fim o bombă umblătoare care poate detona oricând de la un lucru de nimic, de la un fleac. Familiștii știu de ce. Lucrul acesta este mai evident pentru cei care poartă responsabilități pe umeri, adică pentru lideri. Dar, cine sunt liderii?
Mama și tata sunt lideri. Cu voie sau fără voie.
A crește, educa și conduce copiii în societatea postmodernă este o artă și o luptă. Presiunile mari care vin dinafara familiei și cerințele crescânde ale copiilor pun frecvent părinții în situații grele și limită. Resursele părinților sunt epuizabile, răbdarea se împuținează, blândețea se ofilește, prospețimea se strecoară pe ușă. Stresul, nervii, iritarea, cuvintele tăioase, trântitul ușilor, țipetele, plânsetele, îmbufnarea … cândva străine, devin niște gazde.
Cei ce conduc grupuri mici sau biserici în case, sau grupuri de închinare sunt … lideri! Întâlnirile regulate sunt consumatoare de timp, energie și viață. Întârzierile unora sau necomunicarea altora pot întinde constant răbdarea și nervii celor care sunt în poziții de conducere. Situațiile noi sau imprevizibile cer luarea de decizii, care nu pot fi luate ușor, deoarece se lucrează cu sufletele oamenilor.
Pastorii, preoții, medicii, polițiștii, pompierii, economiștii, contabilii, patronii, profesorii, chiar și politicienii, sunt mereu ținta presiunilor și atacurilor din afară. A fi lider și a face ceva pentru alții, zilnic, nu este o sarcină ușoară. În țara aceasta frumoasă, pe care ne-a dat-o Dumnezeu, mai sunt pastori și preoți cu inimă bună, medici care salvează vieți fără să primească bani, polițiști și pompieri care-și riscă viața pentru oameni anonimi, economiști și contabili care se luptă să fie curați printre legi controversate, patroni care se gândesc și la angajați, profesori care își iubesc meseria și elevii. Ba, chiar și politicieni de bine mai sunt!
Moise a fost un lider model. Avea și o calitate rară pentru un lider de calibrul lui, blândețea. Nu cred că s-a născut cu ea. Nu cred că a dobândit-o în luxul de la curtea lui faraon, chiar dacă a trebuit să respecte eticheta imperială. Faptul că a ucis destul de repede un egiptean care abuza de autoritate față de un evreu, ne spune mai multe despre firea lui, decât ar putea înțelege un orășean care stă toată ziua la birou și nu a tăiat, până acum, nici măcar gâtul unei găini. Probabil că blândețea lui Moise s-a format după aceea, în exil, în lungii și greii ani de ciobănie prin pustiu. Apoi ea s-a mai rafinat și rarefiat ca și conducător al unui popor aflat într-un lung pelerinaj.
A conduce un popor, a fi un lider, este un lucru greu.
A conduce un popor nemulțumit, cârtitor, este un lucru imposibil, fără urmări dezastruoase.
Nevoile primare ale poporului sunt primele care ies la suprafață și crează presiuni asupra conducerii. Dacă acele nevoi zilnice, atunci presiunile nu se adună pur și simplu, ci cresc exponențial.
În pustiu, problema zilnică pentru evrei era apa și ”papa”. (Exod 16 și 17)
Pentru cele mai multe mămici, cu copii în case, problema zilnică este apa și papa.
În pustiu, poporul era mereu nemulțumit de ceva.
În case, câte un copil, este mereu nemulțumit de ceva.
În biserică, este un enoriaș mereu nemulțumit de ceva.
În proximitatea ta există cineva care mereu îți va întinde coarda răbdării și blândeții!
Moise nu era făcut din fier sau piatră. Mai târziu va fi făcut și din piatră – vezi statuile din perioada Renașterii. Avea și el experiențele și trăirile lui interioare. În încleștarea cu faraon, Moise a lovit apele râului și acestea s-au transformat în sânge (Exod 7.20). La Refidim, poporul eliberat din sclavie murea de sete și nu numai că cârtea împotriva lui Moise, era gata să-l linșeze. Moise a lovit stânca din Horeb, cu acelați toiag cu care lovise râul din Egipt, și din aceasta a curs apă pentru toată mulțimea însetată (Exod 17:6). În toate aceste tensiuni interminabile, uneori soluția lui Dumnezeu a fost ca Moise să lovească. Lovitura înseamnă descărcare.
Mama sau tata nu sunt din patră sau fier, au și ei sentimente. În încleștarea cu problemele și nevoile zilnice, mai este permisă, periodic, ”lovirea” adică descărcarea energiilor negative. Da, cred că nuiaua în educarea copiilor este încă relevantă. Cred că anumite descărcări controlate ale mâniei pot avea efecte benefice. Dar, a face din acestea un obicei, poate deveni ceva periculos, atât pentru unii, cât și pentru alții.
Indiferent dacă unii continuă sau nu în nemulțumirile lor (ei își vor lua plata pentru ele), liderii au obligația de a fi atenți la cerințele Domnului pentru poziția pe care o au și soluțiile pe care la dau.
Poporul era la Cades (Numeri 20:1-13), iar nevoia și problema lor zilnică a stârnit nemulțumiri. Moise și Aron erau sătui, până peste cap, de cârtirile lor. Domnul le-a oferit, din nou, soluția cu stânca. În frustrarea și mânia lui, Moise nu ascultă cu atenție indicațiile de Sus și se descarcă pe stâncă, lovind-o. Mare greșeală!
S-ar putea ca, din poziția ta de autoritate, să te fi obișnuit cu lovitul – descărcatul și să crezi ca dacă a mers de câteva ori acesta este un semn că trebuie s-o ții tot așa.
Din pățania lui Moise, văd că ”lovitul” are o limită și că după aceea, Dumnezeu preferă ”vorbitul”. De aici înțeleg că mijloacele de coerciție ale unui lider nu cresc cu timpul, ci descresc. Dacă ele se mențin sau cresc, atunci el are toate șansele să devină un lider abuziv. Iar Domnul va găsi un ”ac și pentru cojocul lui”.
Mămici și tătici, lideri de tot felul, pățania lui Moise ar trebui să ne fie suficientă pentru temperarea și îmblânzirea mâniei noastre: în corectarea celor de care ne ocupăm, lovitul, descărcarea noastră trebuie să fie un mijloc aplicat în descreștere, în timp ce ascultarea și vorbitul, convingerea prin comunicare, să fie aplicate în creștere!