Are cioc, dar nu canta!

În clasa a 9-a, având un coleg de bancă maghiar și fiind la liceul „Arany Janos”, am pornit foarte hotărât să învăț limba maghiară. Am început disciplinat să iau lecții de la colegul meu răbdător și știutor de ambele limbi, Molnar Levente. Numai că nu m-au ținut „motoarele” prea mult pentru că tot în acel an mai trebuia să învăț încă alte două limbi noi, din care una „moartă”!

Tentativa de a învăța limba maghiară s-a reluat în armată, de data aceasta având coechipier un alt soldat, care ca și mine își dorea să învețe maghiara. Am lucrat atunci câteva luni la construcții de blocuri în Oradea, iar profesorul nostru era Fery baci, un fierar betonist. Andrei, colegul meu de lucru și de învățat maghiara era oltean.
Când a început să vorbească primele lui cuvinte în maghiară, ne-am spart toți de râs.
El se străduia din răsputeri să fie gramatical și nu pricepea de ce râdeam noi.
Pentru noi era ceva care nu se potrivea deloc: ungureasca nu suna deloc bine în graiul lui cu accent oltenesc. Ardelenii, știu de ce! 🙂

Tot așa de ciudat vor suna primele aprecieri pe care le vei rosti celor de aproape!
Fiind un vocabular nou, va fi ca și atunci când înveți o limbă nouă.
Va fi ne voie de un efort conștient, de memorarea și repetarea unor cuvinte noi (de apreciere).
Dacă atunci când am fost ca o cârtiță (aveam ochi, dar nu vedeam), acum că am conștientizat valoarea celor de lângă mine, sunt ca o cioară: am ochi, am cioc, dar nu știu să cânt. Vocabularul meu în domeniul aprecierilor este ca și al ciorii în domeniul cântatului: se limitează la câteva croncănituri.
Când încep să fac aprecieri și nu sunt nici eu experimentat în a le spune și nici auzitorul pregătit să le asculte, o să sune la început ciudat, ca niște croncănituri. Surpriză pentru toată lumea. Nu te opri chiar dacă nu o să-ți iasă, de la început. O să-ți vină să renunți.
Persistă, exersează singur în fața oglinzii, până se obișnuiește mintea, inima și gura.
Chiar dacă îți vine să fugi din fața oglinzii, stai acolo până „cioara” care o vezi acolo se va preschimba într-o „ciocârlie„.
Nimeni nu-și dorește compania ciorilor – nici la propriu, nici la figurat.
La figurat „ciorile” sunt cei care nu pot comunica în mod coerent și plăcut, ci doar scurt, neutru și nemelodios.
Nici ție nu-ți place să ai un profesor sau un șef care nu-ți vede calitățile, sau dacă le vede nu este în stare sau dispus să le afirme și să le aprecieze.
Nu-ți place dacă fratele sau sora ta nu amintește deloc despre punctele tale forte, ci doar slăbiciunile și greșelile făcute în urmă cu un secol.
Te deranjează că soțul tău nu ți-a mai spus ceva frumos de multă vreme, dacă a făcut-o cândva.
Te frustrează că soția nu s-a mai lăudat cu tine din tinerețe
Oricui îi place să i se acorde atenție, să fie cinstit și prețuit, să fie admirat și să audă aprecieri din partea celor apropiați.

Oricine preferă compania unei ciocârlii – la propriu și la figurat!
La figurat „ciocârliile” sunt cei care s-au deprins să comunice în mod coerent și plăcut, într-un mod melodios (nu mieros – manipulativ), care încântă pe ceilalți.
Ciocârlia cântă despre alții, nu despre sine.
Ciocârlia cântă tare despre alții, ca să audă și ceilalți.
Cântecul ciocârliei captivează inima și desfătează sufletul.

Cioara și ciocârlia au pene, aripi și cioc.
Una croncăne, altă cântă.
Una descântă, alta încântă.
Una crează repulsie, alta atracție.

Haideți să terminăm cu crocănitul și să exersăm cântatul!
Să scadă numărul ciorilor și să crească cel al ciocârliilor.