Când greierii plâng

N-am mai citit de mult un roman. Nu am mai avut răbdare, dar nici interes. A trebuit să-mi spună cineva care semăna cu mine, că totuși a pus mâna pe unul și nu l-a mai lăsat din mână. M-a făcut curios și m-a convins că merită citit. Pe copertă scrie că este un roman al inimii.
 Și, într-adevăr, este un roman de citit cu inima pentru vindecarea … inimii. Ce paradox! Autorul, Charles Martin, scrie captivant de bine despre viață și moarte, speranță și dezamăgire, naivitate și credință. Treceți cu răbdare peste americănismele din carte (sunt foarte bine explicate) și călătoriți tăcuți cu personajul principal, aflat mereu în pendularea dintre viața lui prezentă și trecută. Ne vom identifica destul de repede cu speranțele, ambițiile, căutările, luptele și dezamăgirile lui. El cu ale lui, noi cu ale noastre. Vom afla de la el multe aspecte neștiute despre transplanturile de inimă și  că trebuie să învățăm să ascultăm și cu inima, nu numai cu urechile. Interesantă expresia celei cu gaură în inimă care a spus că ”inima are două părți: partea cu care pompează și partea cu care iubește.” Și ca să n-o lungesc prea mult, pentru toți curioșii și cuvioasele, finalul, cu happy end, ne aduce și un adevăr tulburător și paradoxal: numai cei cu inima zdrobită pot vindeca pe cei cu inima zdrobită!