Chiar daca toti, eu niciodata!

Ne place să ni se spună că suntem deosebiți.
Ne place când auzim că suntem ca fulgii de nea, unici și necopiabili!
Ne place să credem că nu suntem ca și alții, că ceea ce este valabil pentru ceilalți nu este valabil și pentru noi. Ne încântă să credem că suntem mai deștepți, mai isteți decât majoritatea. Ne mângâie gândul că am fi excepții de la regulă, că dacă toți sunt îmbrăcați în uniformă noi putem să ne îmbrăcăm cum vrem.
Ne doare când cineva face afirmații generale și noi credem și știm că nu sunt valabile pentru noi. Ne enervează când cineva este așa de obtuz și nu crede că noi suntem altfel decât ceilalți. Unui ucenic „i-a sărit muștarul” când Domnul l-a băgat în aceeași oală a lașității și lepădării cu ceilalți ucenici.
„Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire …”
„Petru I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu …”
Unora le place să iasă în evidență, să nu stea în rând sau la rând cu alții.
Nu suportă uniformitatea și anonimitatea.
„Doamne, zice Petru, nu mă cunoști, nu știi ce pot, nu am arătat încă ce știu, eu nu sunt ca ceilalți. O să-ți dovedesc, sunt curajos ca nimeni altul, sunt devotat până la moarte!”
„Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.”
De ce s-a adeverit cuvântul Domnului? De unde știa Domnul că el este ca toți ceilalți?
De ce n-a putut ieși Petru în evidență? De ce a fost și el un fricos și un laș – ca toți ceilalți?
De ce n-a putut fi el o excepție, deși și-a dorit și a exprimat-o verbal?
Sigur că putem face repede o comparație între Petru, cel de dinainte de Rusalii și cel de după Rusalii, punând îndrăzneala și curajul pe seama umplerii cu Duhul Sfânt.
Mai există însă un element semnificativ peste care majoritatea îl trec cu vederea.
În sufletul nostru se colecționaeză tot felul de frici, de unele nici nu suntem conștienți.
Fricile înmagazinate în sufletul nostru seamănă cu un arc care, prin tensionare, acumulează energie. Când în mediul exterior nouă se înâmplă ceva periculos, amenințător care scoate siguranța ce blochează arcul – frica se declanșează automat împingând mâinile și picioarele să acționeze instinctiv în direcția scăpării, salvării.
Mintea știe că nu ar trebui să fugă în direcția scăpării, salvării, dar toate elementele sufletului și trupul merg în direcția respectivă, în ciuda împotrivirilor timide ale minții. Frica declanșează un dezechilibru interior temporar în care elementele ființei sunt divizate, luptând unele cu altele, câștig având emoțiile – în acest caz, cele distructive.
Deși li s-a spus, au fost avertizați, că vor fugi ca să-și scape viața, ucenicii așa au făcut.
Nu pentru că așa au vrut ei, ci doar aceasta au putut!
Mirele era cu ei. Ucenicii erau încă la nuntă, nu se gândeau la război.
Încă erau nuntași și nu soldați. Nu aveau pregătirea, exercițiile și focul luptei care formează caracterul și spiritul combativ.
„Doamne, chiar dacă toți, eu niciodată!”
Petru s-a crezut un soldat, dar era încă un nuntaș.
În grădină, când Domnul a dat lupta până la sânge Petru a dormit, ca și ceilalți, în post.
În curte, când slujnica l-a identificat, Petru s-a jurat că nu are nimic în comun cu Isus.
Nu te grăbi să crezi că poți fi diferit de ceilalți câtă vreme te comporți ca un nuntaș, câtă vreme viața ta seamănă mai mult cu o petrecere (life as a party). Nu vei putea fi diferit fără să stai cu domnul în post și în rugăciune, până nu-L cauți în solitudine și sufletul nu-ți este înfășurat în odihna Lui. Dacă ți s-a prăfuit și ruginit sabia Duhului te seduce prima Dalila care-ți iese în cale și fugi de primul Goliat care-ți zice câteva cuvinte batjocoritoare.
Când apare pericolul și amenințarea instinctul de frică al nuntașului caută scăparea.
Când apare pericolul și amenințarea instinctul curajos al ostașului caută lupta!
Gata cu mentalitatea de nuntaș, gata pentru mentalitatea de ostaș!