Desen, puzzle și lego

După unul sau doi ani de la sosirea mea în Timișoara, ca să devin inginerul care nu am mai devenit, cineva m-a întrebat ce mai fac. M-a întrebat pentru că îi păsa de mine, nu doar așa din curtoazie sau politețe. Iar răspunsul meu nu a fost cel obișnuit, de politețe, ci unul care m-a surprins chiar și pe mine. Fără să am timp să elaborez răspunsul cu puncte și liniuțe,ca un inginer în devenire, cuvintele care mi-au evadat rapid și intuitiv din colivia rațiunii au fost: ”Cred că acum trebuie să dărâm, ca să mai pot construi ceva.”

Când ne începem viața și aventura descoperirii ei, o etapă premergătoare cititului și scrisului o reprezintă desenatul. Coala de hârtie are pe ea conturul unor lucruri, persoane sau animale și copilul folosește creioane pentru a colora și umple spațiile. Contururile au rolul de a delimita trecerea de la un element la altul. La început, copilul mai stângaci, nu se oprește sau nu se poate opri cu coloratul chiar la limita liniei de contur și culorile se duc spre alte elemente. Ele sunt mai mult mâzgăleli, decât desene, dar așa arată majoritatea desenelor și a operelor de artă, la început. 🙂

Ca și la desen copilul nu are clarificată de la început distincția dintre bine și rău, pericol sau siguranță. Un rol important al părinților și supraveghetorilor este acela de a-l ajuta să-și formeze reflexul autoconservării prin distingerea limitelor de la care o acțiune devine periculoasă și dureroasă. Am putea numi aceasta dobândirea unei frici sănătoase, care îl menține pe copil între niște limite de securitate.

Una este ca acest copil să se păzească pe sine de situații primejdioase care-i pot provoca rău, alta este să-l ajuți pe copil să se păzească de oamenii răi, care îi pot face răul. Citirea poveștilor și vizionarea de filme (dar și viața, care bate filmul) te duc inevitabil spre întrebarea obsesivă a copilului: ”Care-i bun și care îi rău?”. Împărțirea în bun – rău, alb – negru, folosirea contrastelor este necesară pentru dezvoltarea sănătoasă și crearea unui sentiment sănătos de siguranță la copii.

Tot așa este și în viața spirituală. În prima fază avem nevoie de delimitări (pierdut – salvat), certitudini (alb-negru), margini (eu – tu) și granițe sigure (tradiționalist-modernist). În această fază cineva este inclus, iar altcineva este exclus. De obicei ”eu” sunt acel inclus, iar cel care nu-i ca mine este exclus. Dacă sunt inclus și mântuit, atunci sunt special și sfânt. Dacă sunt un unclus, atunci am și un grup de care sunt legat și cu care mă aseamăn. Atunci sentimentul de apartenență are cote maxime. Copilăria este frumoasă, pentru mulți. Unii ar prelungi-o, până în cer.

Oricât de îndemânatic ar fi copilul în a trece de la mâzgăleală la un desen foarte bine colorat, acesta nu poate rămâne veșnic la cartea de colorat. Copilul sănătos crește și odată cu aceasta și nevoia de achizioționare a unor deprinderi noi. Copilul poate trece la puzzle.  Încă suntem la delimitări și contururi prestabilite, dar acestea nu mai sunt fixate ca pe o coală de hârtie.  Contururile sunt delimitate și tăiate, decupate, ca să poată fi apoi puse din nou la loc. Jocul de puzzle este un joc educativ. Se spune că ideea primului puzzle i-a venit unui gravor și cartograf din Anglia, care a dorit să-i învețe mai inteligent și eficient geografia pe copii. Acesta a desenat harta globului pe un carton, a decupat fiecare țară în parte și le-a cerut copiilor să așeze țările acolo unde le era locul.

Ca și cu puzzle-ul, creșterea în cele spirituale presupune să avansezi de la colorat și împărțit spre mutarea și potrivirea pieselor deja decupate. Ai o imagine de ansamblu, cât de cât, dar numărul de subiecte ale vieții și piese de puzzle este în creștere. Adulții de lângă tine, mintea și inima ta, vor fi mereu în căutare în a pune piesele una lângă alta astfel încât viața, sau porțiunea din ea, să aibă sens. La puzzle asamblarea corectă a tuturor pieselor conduce spre o construcție finală care este identică, la fel cu imaginea inițială. Andreea, când era mică, s-a plictisit de făcut același puzzle și, ca să crească gradul de dificultate, refăcea imaginea cu susul în jos. 🙂

Orice joc de puzzle, de la simplu la complex, are câteva piese strategice și multe piese asemănătoare, de umplutură am putea zice. Ca să faci treaba mai repede trebuie să identifici acele piese și apoi să găsești strategia de așezare cu cea mai mare viteză a celorlalte piese asemănătoare. Recunosc, nu am făcut multe puzle-uri, dar dacă este cineva cu experiență care ne poate da indicații cu privire la aceasta, le primesc. Cu toate acestea, principiul de bază la orice puzzle este același: folosești toate piesele din dotare ca să construiești imaginea inițială. Adică, jocul este predeterminat, tu doar reproduci, reconstruiești ceea ce ți-au desenat și decupat alții.

Viața spirituală ne conduce, ne crește pe toți spre aceeași fază a puzzle-ui. Mai devreme sau mai târziu ne deprindem să aranjăm în formă logică ceea ce am preluat de la alții. Unii ne descurcăm mai bine, alții mai rău. Unii au făcut deja jocuri complexe, alții sunt blocați la cele simple. Când apar piese noi, cu contur neașteptat, cu culori neadecvate imaginii inițiale apare confuzia, chiar blocajul. Evenimente dramatice, inexplicabile vin în viața noastră. Mintea și inima încearcă din răsputeri să le găsească un loc rezonabil, ca să facă sens în imaginea de ansamblu. Dar, degeaba, nu se potrivește niciunde. Viața, credința, moartea, durerea, Dumnezeu, căsătoria, iubirea, speranța sunt elemente care nu se mai potrivesc în jocul inițial de puzzle.

Ioan Botezătorul era în apogeul carierei sale spirituale și publice. Mulțimi de oameni îl urmau electrizate în deșert, în locuri pustii. Nu pe stadioane, nu pe net, nu pe Facebook, nu pe instagram. În praf și în soare, pe drumuri și pe picioare. Totul s-a încheiat însă brusc pentru că Ioan a fost încarcerat, redus la tăcere de un conducător tiran. Ca orice muritor, născut din femeie, Ioan avea și el îndoielile și dilemele lui. Câtă vreme a fost în acțiune, cu reflectoarele poporului pe el, dilemele au fost îmblânzite și liniștite. Dar, când celula și întunericul i-au limitat mișcarea și lucrarea, piesele care nu se mai potriveau în puzzle, dilemele l-au hărțuit cumplit. A cerut un răspuns clarificator de la cel mai Mare ca el. Și răspunsul a venit. Nu era ceea ce se aștepta, probabil.

Când viața îți aduce evenimente și subiecte care nu se mai potrivesc nicidecum în imaginea inițială, când nu mai poți integra și așeza lucrurile cum au fost gândite inițial, când credința pare că îți este făcută praf, când Dumnezeu pare de neînțeles, când nimic nu mai pare să facă sens … înseamnă că a sosit momentul să treci la alt joc. Desenul și puzzle-ul implică piese și imagini predeterminate, implică lucrul și gândirea bidimensională. Cei mai mulți am ajuns meseriași în puzzle, dar am rămas blocați acolo datorită unei piese (eveniment) care se încăpățînează să nu se potrivească. Și datorită ei au renunțat la credința în bunătatea lui Dumnezeu, au renunțat la familie, au renunțat la biserică, au renunțat la prieteni. Unii nu au curajul să mărturisească aceasta cu voce tare, dar în tăcere L-au abandonat pe Dumnezeu. Iar de atunci sunt ca niște sfinți paralizați, care stau cu ochii holbați la puzzle-ul nerezolvat al vieții.

Sunt probleme și dileme ale vieții care nu pot fi rezolvate și asamblate cu piesele decupate și predeterminate ale puzzle-ui. E normal și natural să nu poți rezolva problemele complexe cu jocuri simple și explicații bidimensionale. E normal să treci la un joc de nivel următor, e normal să treci la jocul care te ajută să construiești tridimensional. Lego-ul îți permite să construiești ceva predeterminat, dar și ceva ce nu există încă. El stimulează creativitatea și simțul artistic, posibilitatea de a crea structuri și forme imaginabile și futuriste. Jocul de lego are simplitatea lui genială: construiești și strici, construiești și strici, construiești și strici. Unii mai meseriași, blocați în realizările lor mărețe, unice și glorioase, nu și-au mai stricat capodoperele din lego și au ales să le păstreze ca pe niște trofee de vânătoare. Cu trecerea anilor îți este mai ușor să fii nostalgic și este mai confortabil să rămâi cu inima blocată la trofeele trecutului. Doamne ferește, să se atingă careva sau chiar Domnul, de realizările lor din trecut!

Dacă viața nu mai are sens pentru tine, dacă nu mai poți integra ceea ce ai știut cu ceea ce ți s-a întâmplat, a sosit vremea să treci la lego: să dărâmi o parte din convingerile limitative (chiar greșite) și să construiești altceva. E dificil să renunți la ceva pe care îl ai și e al tău. Unii renunță greu la o carte, alții la o bicicletă; unii la o slujbă, alții la o casă; unii la o mașină, alții la o țară. Cel mai greu este să renunți la convingerile despre Dumnezeu, sine și viață pe care ți le-ai format mâzgălind desene pe asfalt sau aranjând piesele ca într-un puzzle. Permiteți luxul și libertatea de a dărâma prejudecățile și convingerile limitative despre tine și Dumnezeu, lasă-te inspirat de Duhul Sfânt ca să identifici care trebuiesc îndepărtate și, sub îndrumarea Lui, construiește din nou ceva ce nu ai mai avut până acuma! Asumă-ți durerea dărâmării a ceea ce nu mai face sens și trăiește bucuria reconstrucției unei noi creații prin inspirația Duhului Sfânt! Lasă puzzle-ul și treci la lego!