Despre fricile barbatilor

Frica este un dat al tuturor oamenilor. Bărbați sau femei, copii sau bătrâni, culți sau desculți, pământenii își trăiesc viața cu fricile la purtător. Unele frici sunt la vedere, ca niște tatuaje, altele sunt vârâte pe sub pielea lor. Deși multora nu le place generalizarea sau categorisirile, aceasta este uneori o necesitate pedagogică. Nici ierarhizarea nu este un lucru bine văzut de către unii, dar și acest procedeu de departajare este util când este folosit cu cap. Deși îmi este frică (!) să nu deranjez, pe unii,  mă voi aventura să fac afirmații generalizante și ierarhizante și afirm că una din cele mai mari frici sau angoase ale bărbaților este frica sau sentimentul de … neputință!
Una din cele mai mari frici la femei este frica de … singurătate.
De aceea, pentru majoritatea femeilor relațiile sunt importante, sunt vitale pentru viața și bunăstarea sufletească. 
Prin relații – aceste poduri între persoane, ele primesc și oferă dragoste, experimentează comuniunea, exersează comunicarea, se încarcă și se descarcă sufletește. Când se destramă o relație (se distruge un pod) teama de a fi abandonată, teama de singurătate se strecoară în sufletul feminin ca apa prin crăpăturile unui vapor.
Aceasta nu înseamnă că bărbații nu sunt și ei hăituiți de această frică, înseamnă doar că ea nu are așa mare „priză” la bărbați precum are la femei. 
Bărbaților le place să aibă putere, să aibă lucrurile sub control, să aibă butonul de „power’ la degetul mic.
Nu le place să depindă de alții. Un handicap fizic sau locomotor este coșmarul oricărui băiat sau bărbat.
Înseamnă un anume grad de neputință și un anume grad de dependență.
Neputința și dependența de alții sunt direct proporționale.
Sunt de admirat bărbații care, deși au anumite handicapuri, reușesc să-și biruiască în timp frica și sentimentul neputinței trăind bărbătește și cu demnitate, cu bucurie și cu pace, în limitele trasate de aceste dizabilități.
Dacă știi astfel de persoane, caută-le și spune-le că apreciezi și admiri bărbăția spiritului și demnitatea inimii lor.
Patul de spital sau căruciorul poate fi un loc strategic pentru zdrobirea mândriei masculine – unii o numesc umilire, și ar fugi de ea ca de … cel negru! Incapacitatea de a efectua de unul singur acțiuni banale precum mâncatul, mersul la baie sau bărbieritul are un efect traumatic asupra sufletului masculin. Dezbrăcarea bărbatului de putere și capacitatea de control asupra acțiunilor sale este ceva umilitor, degradant – în ochii bărbatului. Dacă ajunge întro astfel de situație, bărbatul, în momentele lui de singurătate, aproape sigur va avea ceva de împărțit cu Dumnezeu. Chiar dacă nu va mărturisi ceva cu voce tare, oftaturi cu iz de supărare și mânie spre Cel de sus vor ieși regulat din pieptul lui.
„De ce mi-ai făcut una ca aceasta? Nu meritam eu oare ceva mai bun, mai demn? Ești bucuros că mă chinui aici? Am ajuns să nu-mi pot ținea lingura în mână!”
În această fază, bărbatul este încă în faza întunecată a neputinței. Unii vor sta multă vreme aici datorită mândriei lor care nu se va lăsa să moară cu niciun chip.
Cu neputința este ca și cu crucea. Prima fază este faza întunecată, faza durerii, groazei și a morții.
Dacă nu fugi de ea, ci dacă te duci spre ea bărbătește ajungi în partea – faza luminoasă a neputinței, treci prin moarte spre partea vieții, acolo unde mândria cu urâțenia ei a murit și smerenia strălucește orbitor de frumoasă.
Bărbații care au trecut în faza luminoasă a neputinței găsesc viață deși alții nu văd decât moarte, trăiesc cu demnitate deși alții trăiesc o veșnică umilire, găsesc frumosul deși alții nu culeg decât urâtul.
După lupte grele cu mândria, acești bărbați și-au înfrânt frica majoră a tuturor bărbaților – neputința!
Ei au un suflet permeat de demnitate și frumusețe celestă.
Ei pot totul, în Cristos, care îi întărește să trăiască mulțumiți în situații extreme.
Ei pot trăi, în ciuda neputinței; ei pot înflori, în ciuda neputinței; ei pot fi roditori, în ciuda neputinței.
Pe ei nu-i definește handicapul, boala, căruciorul, patul sau neputința sau impotența!
Pe ei îi definește putința sau potența în Cristos!
Pe tine ce te definește acum … circumstanțele, criza, oboseala, neîncrederea, îndoiala, cinismul, frigul, frica de viitor?
Sau o realitate care transcende lumea de aici și acum, o realitate luminoasă și glorioasă legată de un Cristos măreț care guvernează o lume mult mai mare decât criza, boala, căruciorul, slujba sau planurile tale?
Să fim inteligenți și înțelepți, smeriți și îndrăzneți ca să (cu)prindem imensitatea vieții glorioase pe care o are acest Cristos de turnat în fiecare credincios! Să fim deschiși pentru lucrarea extravagantă a Duhului în fiii ascultării cu energii fără de sfârșit și cu puteri de nestăvilit. Aceste energii și puteri inimaginabile desfășurate de către Dumnezeu Tatăl L-au înviat pe Isus Cristos dintre cei morți și L-au propulsat pe tronul universului, mai presus de orice domnie, guvernare sau suveran.
El este central și are ultimul cuvânt în acest univers și nu … neputința sau frica mea, a ta sau a lui!
Cristos în noi, nădejdea gloriei!