Festivalul mastilor din Tara piticilor

Carnavalul de la Veneția, festivalul măștilor – o sărbătoare care se desfășoară anual în luna februarie începând din anul 1268, an în care apare prima menționare scrisă întrun document oficial.
La începuturile lui, venețienii își făceau singuri măștile și costumele pe care le purtau la spectacole, petreceri, parade, concerte și la piesele de teatru care … se țineau în lanț până noaptea târziu. Măștile și costumele nivelau pentru o vreme diferențele sociale, de sex sau etnice permițând localnicilor și turiștilor să-și ascundă identitatea în spatele lor. Festivalul oferea un cadru propice pentru aventurile persoanelor de vază, a nobililor care doreau să aibă escapade amoroase și să petreacă sub protecția anonimatului; măștile le permiteau să fie egali cu ceilalți și să facă lucruri nebunești, fără a fi recunoscute.
Măștile sunt motivul central al carnavalului. Ele pot fi rotunde, ovale, aurii, argintii, cu pene,cu mătăsuri, cu pietre prețioase, cu broderii, bucuroase, triste, furioase, curioase. Ochii nu pot fi văzuți decât foarte greu. Unele măști au mărimea buzelor și a nasului fiind astfel concepute încât să modifice timbrul vocii purtătorului – măsură de precauție suplimentară pentru a nu fi recunoscut.
Reacția primară a lui Adam și Eva, după ce au mâncat din frucutul oprit, a fost aceea de depărtare și ascundere printre pomi, apoi de acoperire cu frunze de smochin. Ascundere, acoperire, tăinuire, mascare – sustragere de la vederea cuiva. Nu cred că mai contează acum motivele ascunderii de vederea altora ( frica sau rușinea sau amândouă, plus altele) realitatea ascunderii de vederea altora a devenit un tipar natural al omenirii de la Adam și Eva încoace.  De când suntem mici experimentăm greșeala și păcatul personal sau suferim din cauza păcatelor altora; în astfel de situații, copii sau tineri, reacția noastră primară intră în tiparul edenic: ascunderea și confecționarea de măști. În față sau înafară prezentăm o față prezentabilă și acceptabilă pentru ceilalți, iar înlăuntru sau în spate, stă ascuns de ochii celorlalți  omul nostru interior – fragil, rușinat și înfricoșat.
Unii au experimentat respingerea cand au fost la grădiniță și au hotărât, în sinea lor, că le vor arăta celorlalți că nu le pasă și și-au pus o mască de copii acceptați și fericiți făcând tot ce le stă în putință să arate că este așa.
Cineva a scris că „în momentul în care îți pui o mască emoțională încetezi să mai crești emoțional”.
Dacă lucrurile stau așa, atunci  chiar dacă la vedere ne trăim viața printre mulți oameni adulți – oameni mari din punct de vedere biologic, trăim de fapt întro „țară a piticilor” – oameni care deși îmbătrânesc, au încetat să mai crească, din punct de vedere emoțional. Dacă privim lucrurile din această perspectivă începem să înțelegem mai bine pe cei din jurul nostru, să găsim explicații la atâta lipsă de maturitate, să înțelegem mai bine fariseii și legaliștii, să fim mai îngăduitori cu părinții noștri și stilul în care ne-au crescut, să înțelegem de ce ne dorim o biserică de oameni adulți, de oameni fără o mie de fețe, de oameni care au curajul să iasă din ascunzătoare – prin mărturisire.
Unii vor trezire, dar nu știu cum arată aceasta prea bine. Un element distinct care a marcat trezirile spirituale a fost mărturisirea păcatelor: ieșirea din ascunzători, aruncarea măștilor, renunțarea la viața duplicitară, plecarea din „țara piticilor”. Trezirile au adus, temporar, cerul la o clipire de inimile oamenilor. Oamenii au experimentat, la nivel înalt, eliberarea de măștile și corsetele păcatului și trăirea întro libertate asemănătoare cu cea din cer, când ne vom cunoaște unii pe alții așa cum suntem nu așa cum părem că suntem sau așa cum ne prefacem că suntem.
Ne este dor de cer, ne este dor de trezire, ne este dor de oameni maturi! I-a văzut cineva?
Ne-am săturat de trăit în țara piticilor, are curajul cineva să evadeze din ea?