Anul trecut am început să citesc și să studiez o carte. Știam că parcurgerea ei o să-mi prindă bine mie, dar și grupului de bărbați cu care studiam împreună. Printre exercițiile care le-am avut de făcut a fost și acela care ne cerea să ne aducem aminte de persoanele din trecut care au fost o încurajare pentru noi. Titlul acestui exercițiu a fost ”oamenii de la balcon”. Ideea era să facem o călătorie în trecutul nostru pozitiv și să identificăm persoanele care au avut o influiență pozitivă asupra noastră. Făcusem înainte de multe ori intruziuni în trecutul meu, cu diferite scopuri și motivații. Acum mi se cerea să-i uit pe toți neplăcuții și neplăcutele și să-i pun împreună doar pe cei care au făcut bine sufletului meu. Nu a fost simplu, dar nici prea greu.
Nu mai făcusem așa ceva înainte. Dimpotrivă, în consilierea personală (ex. teofostică) trebuia să merg în urmă spre evenimentele cu impact negativ asupra mea și să reinterpretez istoria acelui eveniment prin prisma Adevărului. Acum era ceva diferit. Trebuia să caut un loc retras, să mă liniștesc sufletește și să las Duhul Sfânt să-mi aducă aminte de persoane din viața mea pe care le-aș putea grupa ”la balcon”.
În incursiunea mea am încercat să merg în copilărie cât mai în trecut. Mi-a fost, inițial, mai ușor să numesc acele persoane care au investit și au văzut potențial în mine la vârsta tinereții. M-am oprit pe la 14-15 ani. Apoi, autorul a făcut o remarcă interesantă și anume că vârsta asociată clasei a 4-a (la americani) este una pivotală, critică în dezvoltarea personală a copilului. Am încercat să găsesc un corespondent românesc și am găsit că, probabil, echivalentul românesc ar fi în jurul clasei a 5-a, când copiii trec de la învățători la profesori, când are loc o repartiție multiplă a factorilor de influiență asupra elevilor. Scanându-mi anii de școală generală, clasele 5-8, am avut o iluminarea legată de persoana care a avut o influiență pozitivă remarcabilă asupra mea. Este vorba de profesorul de geografie, Leuce Ioan, care mi-a fost și diriginte. Despre influiența lui asupra vieții mele, o să scriu într-o postare viitoare.
După revelația cu ”profu` de geogra” – persoană centrală în ”balconul” vieții mele, m-am gândit că îmi ajunge și că nu mai este cazul să caut și mai în spate, în copilărie. Mă gândesc că este greu sau aproape imposibil ca cineva să nu aibă în ”balconul vieții” un învățător sau un profesor! Dacă este așa, atunci cei care au această meserie ar trebui să fie mai intenționali în abordarea și influiențarea elevilor pe care îi au la îndemână 3 sau 4 ani la rând, și aceasta în perioada lor de maleabilitate maximă. Mi-am zis că merită să mai ”sap” în trecut, să văd dacă nu voi da peste cineva uitat. Și … surpriză!
Mi-am adus aminte de ziua de salariu a tractoriștilor. Aveam pe atunci cam 5 ani. Cine putea să bage în seamă un copil așa de mic? Tăticul era pontator-economist la SMA (Stațiunea pentru Mecanizarea Agriculturii). Nu știu din ce motive (probabil restructurările de la SMA-uri), o perioadă mare de timp, tata era la noi acasă când împărțea banii la tractoriști. Aceștia veneau la sfârșitul programului de lucru, semnau statul de plată, încasau banii și plecau. Pentru majoritatea, băiatul de cinci ani pe lângă care treceau, era inexistent, era doar parte din decor. Nu tot așa stăteau lucrurile pentru Petre.
În primul rând, Petre avea o față luminoasă și zâmbăreață. Apoi, când mă vedea se bucura și o exprima prin cuvintele lui. Petre era vesel și jovial, dezinvolt cu toată lumea. Poate el nu-și mai aduce aminte, dar pentru el – atunci, eu băiețelul de 5 ani, existam! Și nu numai că vorbea cu mine, mă făcea să mă simt bine, dar mai îmi dădea și 1 LEU! Acest lucru era pentru mine ceva fantastic! Eu contam pentru el. Leii erau rari în acea vreme (anii `66).
Bineînțeles că nu aveam eu bine definită noțiunea timpului și nu știam când vine ziua de salariu. Când venea uneori Petre după salariu, băiețelul nu era acasă. Dar, Petre nu uita de mine. ”Baci Ioane, aici ai 1 leu pentru băiatul lui dumneatale, Gili, ăla cuminte!”
Petre avea 18-19 ani pe atunci. Provenea dintr-o familie săracă. Era indispensabil la balotatul paielor. Era bătăios pentru ideile sale. Avea și el problemele tinereților lui. Nu a apucat să facă prea multă școală, însă îi avea pe ”cei 7 ani de acasă”. Pentru mine a fost un adult care făcea bucurie unui copil – cu care nu avea nimic în comun!
I-am făcut o vizită lui Petre, la Căuașd, anul trecut – în toamnă! Același Petre: jovial, glumeț, cu fața luminoasă. Sufletul lui este la fel, trupul îmbătrânit. El este primul om de la ”balconul” vieții mele!
Nu trebuie să fii educat sau deștept ca să poți influiența viața unui copil! Nu trebuie să fii bogat sau bătrân ca să poți face bucurie unui copil!
Trebuie doar … să-l bagi în seamă, să-i spui câteva cuvinte de apreciere și să găsești mijloace simple de încurajare!
Dacă vei face și tu acest exercițiu și vei găsi oamenii tăi de la balcon, atunci …
1. fie ne scrii ceva despre ei, ca să-i cunoaștem și noi
2. dacă ești prea timid pentru varianta 1, atunci caută mijloace de a le mulțumi
că au fost parte dintre cei care te-au încurajat în viață (fă aceasta până mai sunt vii)
3.dacă ești generos, atunci aplică 1 și 2
8 răspunsuri la “Petre ”tractoristul””
„Ce coincidenta!” as spune, daca nu as stii atat de bine ca Marele Regizor exceleaza in perfectiune cand vine vorba de… potriviri.
De o buna bucata de vreme ma gandesc frecvent la invatatorul meu, Matei Liviu, dar am cazut prada eternei (si penibilei) scuze legata de timpul scurt. Probabil ca punandu-l pe piedestal pe omul asta, undeva in inima mea cred ca e nemuritor si uit ca efemeritatea noastra e un lucru cert.
Imi las „trotineta” cu 4 roti si cai putere in fata casei, si, spre dezamagirea Mariucai, fiica mea, o luam per pedes inspre centrul satului. Intalnindu-l pe domnul invatator resimt aceleasi emotii ca si atunci cand intra in clasa si aceeasi bucurie sa il revad. Mereu schimbam cateva vorbe; dansul vorbeste mai mult, desigur, dar ne despartim iar promitandu-mi ca am sa-i fac o vizita speciala in care am sa ii marturisesc ca are un loc special in inima mea. Am sa-i povestesc de ce chiar daca am sa plang ca un copil.
Cand ne intoarcem spre casa parinteasca e deja intuneric. Tinandu-ne de mana, am cateva flash-uri izbitor de reale: Maria sunt eu si langa mine e 1Q Gili, studentul. Cunosc fiecare placa de beton din trotuarul care il bateam cu bucurie la pas insotindu-l pe 1Q oriunde. Le simt si pe cele care au fost acoperite intre timp de un strat nou si modern de ciment. Din momentul cand copiii strigau pe strada: „Uite cine vine acasa, Nicoooo!” si ii saream in brate, pana la dialogurile noastre si intalnirile la care, vrand-nevrand trebuia sa ma accepte, toate imi sunt vii si ma incarca pozitiv cat nu pot explica.
Am atatia oameni la balcon! Trebuie sa incetez sa mai tin capul plecat, ancorat in trecutul negativ. Inaintand in viata cu privirea indreptata spre „oamenii din balcon” nu risti sa te impiedici caci plutesti reinviind si retraindu-ti viata.
Cine a zis ca nu exista masina timpului? :))
Nico, ce surpriză plăcută, să mă văd la … balcon!
Nu am crezut că numele meu poate fi scris în mai puțin de 4 litere, dar tu l-ai ”scurtat” și mai mult: 1Q.
Domnul Matei a fost învățătorul a trei generații de ”Indriești”. Transmite-i salutări de bine și din partea mea!
Cata nevoie e de multi „tractoristi ” ca Petre ! Dar unde sunt????
”Tractoriști” – oameni neobservați care fac bine celor micuți mai sunt. Problema este că noi, cei micuți am crescut, am devenit adulți, în timp cei ei s-au făcut mici și … am uitat de ei.
Dar, putem fi noi ”tractoriști” pentru unii dintre micuții din apropierea nosatră!
Cred că-l știu pe Petre al tău. Am mers și eu pe lângă presa lui de balotat când eram prunc. Era fascinant.
Mă tot gândeam eu în urmă cu ceva vreme să-i fac o vizită învățătoarei mele …
Postarea ta m-a motivat și mai mult. Voi merge!
Am citit recent un interviu cu o doamnă care a făcut lucruri mari în viața ei. A influiențat în bine o mulțime de oameni. Era trecută de 70 de ani și mărturisea sincer că are îndoieli cu privire la valoarea a ceea ce a făcut bine în viață. Eu cred că celor care ne-au dat un impuls puternic la a ne trăi bine viața și sunt încă în viață, merită să facem efortul să-i căutăm și să le amintim că au făcut ceva nobil în această viață, chiar dacă ei acum nu-și mai aduc aminte și poate au îndoieli. Mulțumirea și recunoștința sunt printre cele mai bune chei cu care se deschid inimile oamenilor!
Așa că,Cristi,viziteaz-o degrab pe doamna învățătoare și mai îndeamnă și pe alții care au amintiri bune din copilărie să treacă pe la cei care le-au făcut, cândva, viața mai frumoasă!
Pentru mine bunicul a fost cel care m-a băgat în seamă…fiind in mintea noastră a copiilor, ne spunea ”povești” reale din viața lui,(nu îmi trebuia TV…eram fascinat de ”poveștile ”lui) petrecea timp cu mine. Pe el l-am vazut, după cîte îmi amintesc, pe la 7-8 ani, rugîndu-se acasa și citind din Biblie. Avea obiceiul să ne cînte și de dor și de jale și de bucurie… A rămas un om jovial și cald și care nu s-a dat bătut în ciuda greutăților prin care a trecut în viață. Pe bunicul îl chema Moise.
Și eu îmi aduc aminte de dânsul.
Eram tânăr și împreună cu alți neliniștiți aveam abonament duminica dimineața la balcon la biserică și … mă gândeam la filme, la fotbal și la fetele de la cor! 🙁
Când se ridica bunicul tău și cânta, îmi întrerupea filmul firesc și-mi trimetea clipuri cu imagini eterne.
Când cânta el, pentru câteva clipe,viața firească încremenea în loc!