Ne-am obișnuit să ne rugăm pentru vindecare și să vedem că trupurile și sufletele se fac bine.
Ne-am obișnuit să vedem cum natura în țara noastră trece prin cele patru anotimpuri.
Ne-am obișnuit cu schimbările și cu înnoirile parțiale sau aproape totale, dar a ne întâlni cu cineva înviat ne poate provoca uimire și frică.
Evanghelistul Marcu scrie că femeile au fugit înspăimântate de la mormântul gol.
Nici cuvintele îngerului nu au avut darul de a le liniști, pe ele.
Nici cuvintele lor nu au avut harul de a produce credință în ucenici.
Ele nu l-au crezut pe înger, ucenicii nu le-au crezut pe ele.
Frica, incertitudinea, spaima și necredința pluteau în aer.
Cel Înviat apărea și dispărea, ca o fantomă.
Natura nouă a Celui Înviat și seamănă cu a Celui de dinainte de răstignire și nu seamănă. (Luca 24:36-49)
Pentru a-i convinge pe ucenici că nu este o nălucă, fantomă – un spirit fără trup, a mâncat cu ei pește fript și fagure de miere.
Pentru a-i convinge că există o continuitate între natura Celui răstignit și Celui înviat a făcut din nou ceea ce a mai făcut cu ei în trecut.
Pentru a-i convinge că este aceeași Persoană le-a cerut să-l verifice prin atingere – simțul tactil este mai greu de dus în eroare ca și văzul.
Imediat după înviere, doar vederea Celui înviat nu a fost o dovadă credibilă suficientă!
Ochii te pot înșela, iluziile optice sunt multe, iar dovezile ca inexistente.
De aceea, atingerea Lui putea fi o dovadă de netăgăduit că El nu este o fantomă.
Apariția Lui, ca o teleportare în mijlocul lor, i-a speriat de moarte!
Această nesupunere a corpului Celui înviat legilor materiei pământești i-a dat peste cap!
Astăzi ne-am obișnuit cu teleportările, apariția și dispariția corpurilor dintr-un loc în altul; aceasta datorită desenelor animate și a filmelor științifico-fantastice.
Ce este Cel înviat: materie sau Spirit? Sau … amândouă!
Apariția Lui printre ei, fără să se folosească de uși și dispariția Lui dintre ei, fără să-și ia rămas bun, a provocat uimire, consternare, bucurie, confuzie, întrebări și răspunsuri, și iar întrebări.
Credința și necredința le erau atât de amestecate că nu mai puteau face distincție între ele. Toma nu a fost singurul care n-a crezut mărturia celorlalți.
Dar, chiar dacă nu i-a crezut, a continuat să se întâlnească împreună cu ei.
Credința și necredința se adună împreună, așa cum o face grâul și neghina.
Și aceasta până la o vreme, atunci când are loc confruntarea cu realitatea:
”Toma, vino și puneți degetul pe rana din coasta mea!”
Trupul Celui înviat mai are răni!?
Învierea nu a ”șters” rănile cuielor și suliței, ci doar le-a cicatrizat!?
Dacă este adevărat și pentru alții, implicația este enormă!
Să rămânem mai departe cu răni și în trupul nostru ceresc și înviat?
Adică să transferăm rănile de pe pământ în cer?
Dar, eu speram că odată cu schimbarea țărânei în trupuri glorioase se vor duce și amintirile rănilor și durerii pământești!
Mă gândeam că trupurile noastre viitoare vor fi trupuri glorioase, frumoase, perfecte!
Mă gândeam că cei care au aici, pe pământ, handicapuri fizice, mădulare mutilate de operații nereușite sau de diferite accidente, vor fi înfrumusețați în salonul învierii de nu se vor mai recunoaște pe ei înșiși – așa cum am văzut diferite ”transformări” la unele show-uri de televiziune.
Mă gândeam că unii chiar ar merita operații estetice serioase, drept răsplată pentru credincioșia lor față de Domnul!
Mă gândesc că unii chiar își doresc să arate altfel atunci când vor trăi în trupul nou, pe pământul și în cerul nou.
Gândurile de mai sus au o logică, logica de dinainte de înviere, logica țărânei neînviate!
Uită-te, din nou, la chipurile personajelor din tablou.
Mie nu-mi place să mă uit la degetul lui Toma care intră în rană.
Chipul lui Isus este celest.
Nu se citește pe el nici-o durere sau condamnare.
Rana înviată nu doare.
Rana înviată este vindecată.
Rana înviată este o rană sacră!
Ucenicii se uită uimiți și consternați, nu pricep nici ei care este realitatea cu învierea.
Și ei, ca și noi, speram să se întâmple ceva și … nu s-a întâmplat.
Învierea i-a suprins, i-a speriat, i-a dezamăgit, i-a uimit.
Dacă vom pleca și noi cu rănile noastre de pe pământ și le vom avea și în cer?
Nu cumva rănile noastre de pe pământ vor avea o altă valoare și semnificație în cer, adică după înviere?
Nu cumva, ceea ce poate a fost un prilej de durere, rușine și umilință pe pământ să fie un prilej de bucurie și înălțare în cer?
Nu cumva rănile sacre vor fi preschimbate în medalii?
Nu cumva sunt încă tributar gândirii pământești când încerc să le înțeleg pe cele cerești?