În timp ce ne construiam casa în care locuim acum, am stat câțiva ani la bloc.
Un apartament cu 2 camere, la etajul patru. Cum aveam majoritatea condițiilor îndeplinite pentru a rămâne de drept în acel apartament, am înaintat documentația pentru a-l obține. Ne-am rugat și am așteptat. Ca răspuns, din partea autorităților locale, ne-a venit o citație în care ni se cerea să părăsim, în două săptămâni, apartamentul. A fost prima dată în viața mea când mi-am dat seama că am inimă! Până atunci nici nu știam în ce parte a corpului era! 🙁
Unele evenimente vin în viața noastră anunțate, altele … fără preaviz.
În cazul nostru, am fost avizați de ce urma să ni se întâmple.
Ni s-a dat un termen de eliberare a apartamentului. Un interval de timp în care mai puteam sta acolo și face ceea ce putem ca să ne pregătim mutarea în altă parte. Un interval de timp în care ne-am dat peste cap ca să găsim soluții de rămânere acolo. Plecarea nedorită și forțată nu ne era dragă și nici plăcută. Am făcut pelerinaje la uși pământești și cerești.
Tumultul emoțional prin care am trecut era de nedescris: când liniște – când furtună, când pace – când război. Steluța era convinsă că voia Celui de sus era că vom rămâne în apartament. Eu aveam altă convingere, dar am luptat împreună.
Ezechia avea 25 de ani când a ajuns împărat peste împărăția lui Iuda. (2 Cronici 29-32)
Tatăl său natural, Ahaz, n-a fost un exemplu bun deloc pentru el (2 Cronici 28), dar el s-a luat după modelul tatălui său spiritual, David. „El a făcut ce este bine, ce este drept și ce este adevărat înaintea Domnului, Dumnezeului Său!”
Sub domnia și din inițiativa lui s-a început curățirea și dregerea templului distrus și pângărit sub domnia tatălui său, revitalizarea slujbelor la templu și a vieții spirituale a întregului popor. Ezechia era un bun organizator și un excelent motivator, un om rugativ.
Conducerea lui înțeleaptă a adus poporului vremuri de prosperitate economică uluitoare și recunoaștere internațională. Înflorirea economică a ridicat nivelul de trai al poporului iar Ezechia a ajuns un împărat extrem de bogat și faimos. Și abia dacă trecea de 30 de ani!
Se uita peste umăr și în jurul lui, nu vedea pe nimeni ridicându-se la statura lui.
Nu mai era nimeni ca el!
Îi mergea numele că este împărat tare, mare, bogat, înțelept, evlavios. Primea scrisori de admirație și dădea consultanță împăraților vecini, ca să aibă și ei parte de prosperitatea lui. Era mai presus de toți! Era în floarea vârstei. Toate îi mergeau bine.
Deodată o boală cruntă și incurabilă îl țintuiește la pat. Doctorii fac ce pot și ce … nu pot.
Toată lumea speră că nu se va termina totul așa de brusc și fără posibilitate de amânare.
Profetul Isaia sosește cu un preaviz sever din partea Domnului: „Rânduiește ce ai de rânduit casei tale, căci vei muri și nu vei trăi”. ( 2 Împărați 20, Isaia 38)
Ezechia avea 34 de ani și primește mesajul clar, de sus, că zilele îi sunt numărate!
Ce să facă oare prima dată împăratul, după o astfel de veste?
S-a întors cu fața la perete – Nu mai vreau să văd pe nimeni, decât pe EL!
S-a rugat Domnului – Doamne adu-Ți aminte că …
A vărsat muuuuuuuuuuuuuuuuulte lacrimi!
Și Domnul răspunde imediat, atât de repede că îi buimăcește pe toți – și pe împărat și pe profet. Domnul îi prelungește viața lui Ezechia cu 15 ani! Cum așa?
„Ți-am auzit rugăciunea și ți-am văzut lacrimile!” – te-ai smerit!!!
Rugăciunea și lacrimile unui om smerit pot face o schimbare în planul lui Dumnezeu!
Din păcate smerenia nu l-a ținut mult pe Ezechia, dar Dumnezeu nu și-a schimbat cuvântul. La 3 ani după aceste evenimente șocante, cu îmbolnăviri subite și vindecări miraculoase, lui Ezechia i se naște un băiat, Manase. El va crește în prezența unui tată care știa că mai are de trăit 12 ani, un tată indiferent și insensibil la ce se întâmpla în jurul lui, mulțumit că avea „pace și liniște în timpul vieții lui”.
Manase a crescut, ca și copil, lângă umbra unui fost împărat evlavios.
Ezechia era sec, imun la nevoile altora, preocupat doar de proiecte grandioase.
Se ascundea în munca din spatele sistemelor de irigații, de apă și canalizare.
Restul nu mai conta pentru el.
A uitat de rugăciune, a uitat de lacrimi, a uitat de Dumnezeu.
A uitat și de Manase, cel ce-i va urma la tron.
Și Manase nu va ști nici de rugăciune, nici de lacrimi, nici de smerenie, nici de Dumnezeu.
Ce imagine despre Dumnezeu i-a imprimat Ezechia (în ultimii ani de viață) lui Manase nu știu, dar știu că băiatul Manase, la 12 ani a urcat pe tronul tatălui său. Capacitatea lui de a influiența negativ și promova idolatria a fost atât de mare încât, în timpul domniei sale de 55 de ani, poporul „s-a rătăcit și a făcult mult rău – mai mult decât făcuseră neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel.” (2 Împ 21:9)
Unora Dumnezeu le dă preaviz, înainte de sfârșitul vieții sau de alte evenimente pivotale.
Aceștia au timp să-și pună viața în rânduială, dacă vor. Destul de mulți nu vor ști să folosească cu înțelepciune de acest interval de timp – fereastră de har și îl vor risipi.
Așa a făcut și Ezechia. Domnul i-a mai dat 15 ani de viață, dar el i-a risipit cu mândria lui.
Mândria risipește harul și anii, smerenia îi adună și-i înmulțește, pentru alții!
Dumnezeu a văzut lacrimile și smerenia lui Ezechia, băiatul său – Manase, nu!
De când nu ne-au mai văzut copiii noștri smerindu-ne?
Ne-au văzut vre-odată?
Ne mai putem smeri?
Eu cred că, da!
Poate Manase nu l-a mai văzut pe tatăl său smerindu-se, dar noi Îl putem vedea în reluare pe „Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel care putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe cari le-a suferit.” (Evrei 5:7)
Tatăl din cer a auzit rugăciunile și a văzut lacrimile Fiului și …
cu toate acestea Fiul, n-a obținut „amânarea”!