Pomul Vietii

Ieri, vineri 26 mai, un post de radio din România a împlinit 11 ani de activitate.
Ascultam amintirile celor care au fost de la început în acest radio dar, și impresiile celor care au venit mai recent. Unul dintre cei veniți mai de curând a făcut o remarcă interesantă și , destul de rar auzită: „Am văzut că oamenii vin cu plăcere la muncă. Le place ceea ce fac, au un context de încredere și libertate de exprimare, au un respect colegial și o abordare etică a muncii.”
Se pare că acolo munca nu este o corvoadă, o datorie făcută cu dinții strânși ci o activitate făcută cu competență, calitate, respect față de tine însuți, față de colegi, față de semenii la care le vorbești. Nu este cerul pe pământ, nu umblă câinii cu colaci în coadă dar este un loc unde poți munci cu drag, cu entuziasm, cu speranță.
Câți dintre oameni pot spune că merg, cu plăcere, la muncă?

Trăim vremuri în care avem multe opțiuni de a ne petrece sau pierde timpul.
Pe vremuri aceste opțiuni erau puține sau foarte puține. Este greu să ne închipuim cu ce-și omorau sau umpleau copiii și adulții timpul, mult mai mult decât azi, pe care îl aveau. Nu aveau la dispoziție atâtea jucării colorate și sofisticate, programe și jocuri pe calculator, pe mobil sau iphone, reclame, dulciuri, sucuri, cafele. Trăiau mai simplu și nu se plictiseau. Nu erau agresați psihic și fizic de atâtea oferte și sufletul lor era constrâns să creeze modalități de joacă, recreere și distracție din aproape nimic, adică din mijloacele avute la îndemână.
Copiii și adulții trebuiau să facă față, întrun mod sănătos, unei doze mai mari de plictiseală decât cei de astăzi. Atunci, ca și acum, la unii le-a fost mai ușor, la alții, le-a fost mai greu.
Când plictiseala își dă mâna cu lenevia și apoi depresia își pune pecetea peste această alianță atât cei ce

Adevărul este că sunt unele subiecte creștine cu care nu suntem familiari, nu avem experiență, nu avem cunoștințe, nu avem autoritate și nici recunoaștere. Sunt unele subiecte incomode, grele, pe care le evităm, deoarece suntem slabi și șovăielnici la ele, fie în teoretie, fie în practică, fie în ambele. Unele subiecte vor rămâne multă vreme evitate, toată viața sau … poate ne luăm curajul să le împrumutăm de la cei care au bătătorit drumul înaintea nostră, de la cei cu care nu ne însoțim prea des, de la cei la care ne uităm cu o oarecare suspiciune și de la distanță. În căutările mele legate de subiectul lunii mai, Munca și lenea, am dat doar de postări „pustii” pe blogurile evanghelice dar, am fost surprins plăcut să dau peste

Miercuri seara, 11.05.2011, la ora 19.00, ne-am întâlnit cu aproape 30 de băieți și bărbați la Biserica Betel pentru a da startul la întâlnirea lunară a bărbaților din orașul Timișoara.
Se dorește a fi un cadru de încurajare, înviorare și conectare spirituală pentru bărbații creștini din orașul nostru, și nu numai.
Am început cu un timp de conectare cu Domnul prin rugăciune și cântare; apoi Alin Pădureanu a vorbit despre nevoia unei lucrări în mijlocul bărbaților, câțiva dintre participanți împărtășind modul în care această lucrare a contribuit la o schimbare majoră în viețile lor.
Pastorul Petrică Bulica a încurajat acest gen de lucrare argumentând

Postmodernismul a adus cu el culorile, diversitatea și dezinhibiția.
Gata cu clasicul alb – negru, gata cu uniformitatea, gata cu rigiditatea și  gata cu acuzațiile.
Eu nu mai sunt leneș, ca în modernism, deci să nu arătați cu degetul spre mine. 
Am găsit vopsele și mi-am vopsit lenea în culori pastelate.
Mi-am „vopsit” lenea așa cum unii și-au

Leneși vechi din Țara trândavilor …

Leneși mai noi … printre drumari …

Lenea e cucoană mare!
Lenea este, a fost și va fi cucoană mare!
Înclinația spre nemuncă, lâncezeală, trândăvie este veche de când lumea.
Ce pot face azi, amân pe mâine că poate îl va face altcineva sau poate nu va mai trebui făcut.
Lenea este ca o alergie la muncă și o dependență de odihnă; ea se lasă cu somnolență, lipsă de  energie și entuziasm, cu mișcări lente și cu un calm bătrânesc.
Lenea este grijulie să nu facă eforturi prea mari, să nu pară că este interesată de ceva anume, să nu deranjeze pe nimeni cu agitație și focuri de artificii. Lenea se simte bine în pielea ei chiar dacă, pe unii, îi strânge tare.
Sora cea mai mare a lenei este apatia. Apatia este o stare de indiferență față de lumea înconjurătoare, un dezinteres cronic și o atitudine pasivă, o lipsă de interes față de orice activitate sau muncă. După concepția filozofilor stoici această stare era una de dorit deoarece sufletul a ajuns astfel să fie eliberat pe deplin de orice pasiuni. Nu tot așa a fost și în istoria bisericii creștine unde

Ce bine era pe vremea lui Ceaușescu!
Kilogramul de orez avea același preț la Timișoara ca și la Orțișoara. Pâinea avea prețul mic, motorina, cimentul și laptele la fel. Nu erau salariile mari dar aveai cu ce trăi. Se trăia pe bani puțini. Leul era tare și mare.
Locurile de muncă erau destule. Toată lumea avea de lucru sau … se făcea că lucrează. Unii aveau normă de făcut iar, alții nu. Aproape toate muncile erau făcute pentru stat, care era proprietarul la aproape tot ce mișca sau stătea pe loc, în țară. Atunci, ca și acum, munca pentru stat era căutată de unii pentru că la modă era sloganul: „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim!” Primele două afirmații erau adevărate. A treia era

Se strecoară în mintea noastră, mai devreme sau mai târziu, ideea că atunci când suntem la (în) biserică ne comportăm întrun fel și când suntem acasă ne putem comporta, și chiar ne comportăm altfel. În anumite locuri , sacre sau nefamiliare, ne permitem o autocenzură, iar în altele, familiare, redevenim noi – așa cum ne știm și așa cum ne știu cei apropiați . Ne obișnuim cu această dihotomie, trăire cu standarde duble, că nici nu o mai conștientizăm; ea ne devine atât de naturală și de normală că nici nu o mai observăm. Dar dihotomia nu se mulțumește să stea doar în acest sertăraș ci se furișează și în altele. Ne urmărește ca o umbră pe drumul aglomerat cu  șoferi impertinenți și grăbiți, la cumpărături printre cărucioare aproape goale sau burdușite, la școala cu profesori stresați și elevi silitori sau chiulangii, sau la jobul cu șefi mereu nemulțumiți.
De ce suntem altfel când suntem singuri?
De ce nu mai avem răbdare când suntem cu cei familiari nouă?