Pomul Vietii

În lume sunt tot felul de cărți: bune, proaste, excelente sau pentru pierdere de vreme. Aceasta este una care intră într-o categorie aparte, pe care eu o numesc categoria strategică. O caracteristică definitorie a acestei categorii este faptul că trebuie citită, studiată, de mai multe ori în viață.  Aș recomanda citirea cărții lui DeWitt o dată la zece ani, adică de fiecare dată când se schimbă prefixul anilor. Și aceasta nu neapărat pentru că ar avea cartea un conținut spectaculos de deștept, ci mai ales pentru că noi avem darul de a fi uituci.

Cartea ne oferă o radiografie dureros de adevărată a indivizilor de sex masculin și o hartă a maturizării lor. Titlul este unul atractiv și promițător, mai ales pentru femeile care speră ca, bărbații lor, odată trecuți prin această carte vor deveni automat maturi. Ele au cumpărat acest gen de cărți și le-au pus pe noptiera bărbaților cu speranța că, în mod tainic, conținutul cărții se va transfera în timpul somnului în ființa bărbatului. Unele au avut curajul și au citit ele cartea înaintea lor și au constatat că ideea de maturitate din carte nu corespunde cu ceea ce credeau ele. Adevărul este că conceptul de maturitate este unul fluid, ambiguu, greu de definit și prin urmare greu de trăit.

Autorul propune un model al maturizării masculine cu trei etape distincte (băiat, bărbat, patriarh) și două tranziții majore între aceste etape. Ne-ar plăcea ca maturizarea să se producă peste noapte și pe de-antregul, însă ea este mai îndelungată și asimetrică (în anumite domenii bărbații rămân la nivelul de băieți – prietenii știu de ce!).

Cartea este periculoasă, atât pentru femei cât și pentru păstori. Elementul la care mă refer acum este acela că atât femeile cât și păstorii, cât și patronii, au păreri și dorințe contradictorii cu privire la bărbați: pe de-o parte îi vor cu inițiativă, hotărâți, curajoși, bătăioși, iar pe de altă parte slujitori, ascultători, docili, (sub)ordonați. Problema delicată cu bărbatul care înaintează pe calea maturității, a patriarhatului, este că dobândește o mai mare voință proprie și o libertate de mișcare dincolo de limitările sistemelor și interesele structurilor omenești. Or, cei mai mulți își doresc bărbați ordonați și supuși, care susțin până la moarte sistemele și structurile omenești, și nu bărbați care să devină patriarhi, care să gândească în termenii familiei extinse și a conducerii creative, care să dorească o ordine mai înaltă și să pună libertatea mai presus de lege.

Patriarhii sunt greu de găsit. Avem însă, bărbați capabili să devină patriarhi. Bărbații sunt ordonați și darnici, ei dau 10%. Patriarhii sunt liberi și generoși, ei dau peste limita necesară bărbaților. Bărbații adevărați sunt totali, patriarhii sunt paradoxali.