Categorie: Virtuti si Vicii

La începuturile creștinismului ospitalitatea era o practică așezată la intersecția dintre biserica locală și casa particulară. De fapt casa unei familii oferea, nu numai cadrul ospitalier pentru adunarea de credincioși care formau biserica locală ci și pentru străini, săraci, lucrătorii creștini itineranți. Cum creștinii dintro biserică locală serveau, de multe ori, masa împreună, agapele -mesele de dragoste deveneau contexte ospitaliere strategice pentru membrii bisericii și pentru categoriile sociale marginalizate. Aceste mese de dragoste erau răspunsul comunității bisericii la nevoile celor săraci și o reflexie a frumuseții relațiilor transformate care transcende distinctivitățile relațiilor sociale. Iar mesele de dragoste erau strâns asociate cu Cina Domnului.

Sunt cunoscute exemplele de împărați sau domnitori care voiau să cunoască pe viu realitatea vieții trăită de către poporul lor. Pentru a putea face aceasta ei renunțau la straiele și gărzile asociate statutului lor, se deghizau în oameni de rând și făceau „baie de mulțime”. În felul acesta împăratul putea trece de informațiile prelucrate și cenzurate de către consilierii săi, iar cel din popor nu știa niciodată când cel cu care interacționa era un străin, un om obișnuit sau împăratul însuși. Renunțarea temporară la statut și deghizarea era un procedeu sigur de verificare directă a stării de sănătate a națiunii.

Dintotdeauna oamenii s-au îngrijorat cu privire la riscurile și pericolele ospitalității.
Reformatorii credeau că vremea în care a trăit Avraam a oferit un context mai sigur pentru primirea de oaspeți decât evul mediu, perioadă în care numărul vagabonzilor, paraziților și a hoților a ajuns mult mai mare decât în lumea antică. Unii au primit oaspeți și aceștia nu au mai vrut să plece, decât cu forța; alții au primit oaspeți și aceștia au plecat neanunțați cu bunuri din casă; unii oaspeți erau oameni periculoși și au abuzat de gazde și de copiii lor.
Oricât de mult ar fi crescut riscurile, nimeni nu și-a putut permite să promoveze o viață creștină care să excludă străinii și să neglijeze ospitalitatea.

Pentru aceste așezări de la câmpie viața curgea, imperturbabilă, de la sine.
Mergeau și veneau de la servici, făceau piața, sărbătoreau, mâncau, se distrau, beau.
Mergeau la mall, își făceau cumpărăturile la hipermarket, aveau cont pe facebook, vorbeau la nesfârșit pe mobile.
Își serbau zile de naștere, plângeau pe cei decedați, plecau în vacanțe exotice.
Se iubeau, se căsătoreau, creșteau copii și nu știau nimic.
Era ca în zilele lui Noe.
Soarele răsărea, lumina și încălzea și pe cei buni și pe cei răi.

In postarea anterioară menționam faptul că în anumite împrejurări ospitalitatea are un rol strategic pentru așezarea, cetatea respectivă, în sensul că primirea sau respingerea oaspeților străini era un indicator important (nu singurul) al receptivității urbei față de mesajul evangheliei.
Facem pași înapoi în istorie și ne strecurăm în narațiunea vechi testamentală pentru a înțelege cât de strategică a fost practica ospitalității pentru însăși familiile ospitaliere.
Primul caz de ospitalitate strategică este un exemplu arhicunoscut: ospitalitatea lui Avraam, Genesa 18. Narațiunea ne spune de la început că Domnul i s-a arătat lui Avraam, în zăduful zilei – în condiții ordinare, obișnuite de viață. Nu se întâmpla nimic spectaculos în acea zi: turmele stăteau liniștite la umbră, slugile aveau și ele ore de lucru mai lejere, soarele ardea dogorâtor. Părea că este locul în care nu se întâmplă și nu se va întâmpla nimic.

În Matei 10 găsim instructajul ucenicilor înainte de a fi trimiși în misiune. Condițiile și restricțiile impuse celor trimiși cu vestea bună, cum ar fi dotarea minimă pentru călătorie ( fără geamantan și carduri) îi va face pe aceștia dependenți de ospitalitatea sătenilor. Parte din primele sarcini ale misiunii lor întro așezare nouă era să caute informații clare și credibile despre o potențială gazdă. După aceea trebuiau să meargă la acea casă și să verifice dacă gazda avea ușa deschisă atunci pentru ei. Gazda aceea nu avea pensiune sau hotel, avea doar o casă și era disponibilă sau nu atunci pentru primirea de oaspeți. Ucenicii nu puteau căuta găzduire la un han sau pensiune pentru că

Există în lumea noastră , mare sau mică, persoane  care întruchipează o anume caracteristică. De exemplu, atunci când cineva aude cuvântul „încurajare” se gândește imediat fie la un personaj biblic, Barnaba, fie la o persoană reală, apropiată, Hermina – de exemplu. Astfel de persoane, prin prezența și acțiunile lor, ne-au adus în diferite momente ale vieții lumină și speranță, vindecare și bucurie.
Întrun exercițiu pe care l-am făcut recent mi se cerea să mă gândesc la persoanele din viața mea care, prin felul lor de a fi, au fost o încurajare și un sprijin pentru mine. Mi se spunea să îmi imaginez acele persoane ca și cum ar sta „la balcon” – locul de cinste la o reprezentație artistică.  Ideea era să identific acele persoane, să le pun numele acolo și să recunosc aportul lor pozitiv la formarea imaginii de sine, la bunăstarea și la dezvoltarea mea relațională, socială și spirituală. Nu prea credeam că va ieși mare lucru din acest exercițiu. Mă gândeam că la balconul meu

În luna iulie vacanțele și concediile sunt în plină desfășurare; tot așa și călătoriile cu mașina, jeepul, avionul sau bicicleta. Ieșim, evadăm din confortul, rutina sau plictiseala de acasă și ne aventurăm spre locuri și evenimente noi. Oricât de siguri am fi  pe mașinile noastre, cardurile noastre, iphonurile noastre, experiența noastră, la plecarea de acasă  devenim vulnerabili datorită noului statut pe care îl dobândim, și anume, de străin și călător, de turist. Cu toată încrederea noastră, reală sau falsă, când călătorim ajungem să depindem mai mult de alții decât atunci când stăm acasă. Un accident care blochează șoseaua câteva ore